De ce China?

Ilustrul nostru premier va susţine o vizită hăt departe, tocmai în China. Televiziunile spun că “Boc se duce după bani”. Eu am impresia că altele sunt motivele.
Să fim realişti. Lui Boc nu-i place să părăsească graniţele ţării. În Europa nu s-a plimbat mai deloc. Nici măcar în Bulgaria, să-şi ia castraveciori nu cred că s-a dus, cu toate că este la cateva sute de kilometri distanţă faţă de reşedinţa sa. Relaţiile cu ţările europene sunt ignorabile din punctul lui de vedere.
Principalul motiv consider că este frustrarea pe care premierul o are privitor la cei 150 de cm cu care a fost înzestrat. Reprezentanţii chinezi se vor situa tot în jurul acestei valori şi va putea şi premierul, pentru prima oara, să poarte o discuţie de la egal la egal cu cineva.
Ca motiv secundar, nu trebuie să uităm încântarea cu care premierul a vizitat China Town, acel bazar cu vânzători chinezi. I-au plăcut aşa de mult “încălţămintele”, încât se gândeşte să şi le cumpere direct de la sursă.

Încă o femeie la volan, încă un dezastru

Mi-a sărit în browser articolul ăsta.

Nu vreau să fiu considerat insensibil. Ştiu deja că sunt.
De multe ori m-am îndoit de capacităţile femeilor de a conduce orice fel de vehicul. Consider că n-ar trebui să conducă nici căruciorul de butelii.
Nu aş fi de acord să fiu într-un autoturism condus de o femeie nici de-ar fi vorba de dric, cu mine ca pasager principal.
Revenind la articolul respectiv, nu pot să înţeleg ce căutau 5 femei într-un autoturism. Este de ajuns o femeie şi un autoturism şi deja e pericol. Femeile au capacitatea de a se distrage singure în timpul şofatului. Au impresia că oglinda retrovizoare e pusă acolo pentru verificarea rimelului şi machiajului. Sistemele hands free sunt inutile. Femeile vor să scrie mesaje în timp ce conduc şi nu există nici o lege, pentru ele, care să împiedice acest lucru.
Oare soţii sau prietenii femeilor ştiau că au intrat toate 5, în acelaşi timp, într-un autoturism şi s-au pus în mişcare?
Ca exerciţiu de imaginaţie, oare ce făceau cele 5 garofiţe cu câteva secunde înaintea impactului? Îşi aranjau părul? Vorbeau despre soţii lor? Îşi lăudau hainele? Eu cred că a fost o îmbinare între toate aceste activităţi. Cu ochii în şosea cu siguranţă nu erau.

Academia Caţavencu – prezentul, că viitorul nu mai contează

Am cumparat şi eu AC, mai mult din curiozitate, săptămâna asta.

Pe prima pagină, o poza pixelată căreia i s-au alăturat nişte glume proaste şi un font ţigănesc ca titlu. În regula, imi zic, glume proaste pe prima pagină au mai avut şi ediţiile din trecut.

Pagina doi imi prezintă o casetă redacţională cu tot felul de nume pe care nu le recunosc. De asemenea, pe această pagină s-au hotărât baietii de la tehnoredactare să încerce vreo 7 tipuri de fonturi. Probabil în ideea că dacă au dat bani pe ele, de ce să nu le foloseasca? Glumele proaste continuă.

Corectura probabil e facută de vreun elev care a ratat BAC-ul anul acesta. Ba chiar îşi permite să inventeze cuvinte (vaşnic, haker). Cateva pagini mai tarziu îmi sare în ochi şi cuvântul fii. În contextul „Shakespeare va fii deshumat…”, bineînţeles.

Ca orice ziar ce merita folosit ca hârtie igienică, noii redactori s-au gândit că nu trebuie să existe în lumea asta publicaţie fără horoscop. Aşa că au facut ei „Horoscopul turmentat”, care conţine tot felul de aberaţii triste.

Pe pagina cu horoscopul, subtitlul articolului „Oiţa lu’ Negoiţă n-are neg, doar aluniţă”, este „Vor venii şi câini Dingo”.

Nu am reuşit să-l citesc pe tot. Bine, nici un sfert n-am citit. În total, aproximativ o pagina, de ici putin, de colo puţin, cât m-au ţinut nervii. Dacă-l citeam pe tot, sunt sigur că puteam expune mult mai multe greseli de doi lei.

Ultima pagina, bineînţeles, atacă noua publicaţie „Caţavencii”. Din cel din urmă am citit jumatate. Mult mai bun decât AC în prezent şi mai slab faţă de Academia de acum câţiva ani. Am şi aici observaţii legate de tehnoredactare, câteva scăpări pe ici, pe colo.

Am observat că şi Radu se întreba ce naiba citeşte când a pus mâna pe primul număr, dar m-am gandit ca e frustrat.

Cam ăsta e rezultatul când pui femeia de serviciu să-ţi scrie articole, şoferul să ţi le corecteze şi contabila să-ţi facă tehnoredactare.

Ar fi fost o idee să sară peste câteva numere. Pur şi simplu nu tipăreau nimic, găseau oameni şi o puneau de o publicaţie adevărată. Acum probabil că şi-au pierdut majoritatea cititorilor. Prefer oricând să citesc o fiţuică regională decât marele lor săptămânal naţional. Îmi pare sincer rău pentru cel care a cumparat brandul. Nu-i ajungea o fiţuică fără rost (România Liberă). Acum are două.

Aş vrea să văd următorul număr sub formă de sul şi mai moale puţin. Măcar aş da 2,5 lei pe ceva care îmi foloseşte…

Tudorel, supraomul

Dacă mi-ar fi trecut vreodată prin minte dorinţa de a fi altcineva, cu siguranţă mi-am dorit să fiu Tudor Chirilă.
Pentru băiatul ăsta nu există bariere. A fos cântăreţ, actor, poet, acum e investitor la bursă, ce vreţi mai mult? Şi e încă tânăr.
Supraomul Tudor Chirilă apare la Antena 3, între spotul cu „veselia la gratar” şi cel cu „Activia combate balonarea”. Cu mâinile în buzunare, ne vorbeşte despre bursă. Iniţiam am crezut că este o reclamă. Pentru că spunea acelaşi lucru de fiecare dată. Azi am observat că a schimbat placa. Citeşte altceva de pe prompter. În orice caz, când un om vorbeşte, iar eu mă uit ca tâmpitul la el, îmi dau seama că mă depăşeşte situaţia. N-am înţeles nimic din ce ar fi trebuit să învăţ de la Tudor Chirilă, investitorul la bursă. Trebuie să-i specificăm ocupaţia. Nu de alta, dar se schimbă de la o zi la alta. Mi-ar plăcea să-şi formuleze ideile sub formă de şlagăre sau poezii pentru impresionat fete virgine.

Riscurile meseriei de pelerin

Îmi plac pelerinajele la nebunie. Dacă unora le place să se uite la meciuri de box, fotbal, la emisiuni auto sau la emisiuni de ştiri, mie îmi place să văd băbuţe leşinate, care venerează nişte rămăşiţe umane şi bucăţi de lemn. Zilele acestea are loc un asemenea eveniment în Bucureşti. Moaştele Sfântului Dumitru cel Nou au adunat multe bătrâne mânate de credinţă din toată ţara, flămânde să-i pupe rămăşiţele. De asemenea, alături de moaştele răposatului băbuţele au avut ocazia să dea cu buzele şi pe o bucăţică din crucea pe care a fost răstignit Isus.
Euforia provocată de apropierea momentului satisfacerii fateziilor necrofilice a provocat stări de leşin credincioşilor, care, dorind să fie printre primii care ţucă moaştele, au ajuns la poarta Patriarhiei chiar şi cu 48 de ore înainte de ajungerea rămăşiţelor. Dacă, de obicei, “cine se trezeşte de dimineaţă, departe ajunge”, în cazul nostru, cine s-a trezit de dimineaţă şi a stat atâtea ore în frig pe dealul Patriarhiei a avut ocazia să ajungă la spital.
Astăzi au fost expuse moaştele şi bucăţica de lemn, însă pelerinajul durează până vineri. Până atunci, sunt şanse mari să găsim şi cadavre mai proaspete de pupat.
În zilele următoare, ca atracţii vom avea “bătaia pentru apa sfinţită” şi “furatul sarmalei”.

Cum m-au călărit ucrainienii

Două faruri, un stâlp lovindu-mi capul, un bum, mulţi curioşi.
Aşa coborâi eu în intersecţia de la Vladutz sâmbătă, în jurul prânzului.
Mă uit la căruţa mea, mă uit la căruţa aşezată de-andoaselea în intersecţie, a mea avea toată partea stângă ruptă, cealaltă nişte daune minore în partea din faţă. Mă apropii de conducătorul celeilaltei căruţe şi încep să-i fac capul calendar:
- Măi nene, n-ai văzut că ai un stop cât tine de mare? Pe unde naiba te uiţi?
El se uită speriat la mine şi spune ceva de genul:
- Nu zaiţ, nu pagadi…
Văleu, ruşi, îmi spun în mintea zdruncinată.
- Calm. Du iu spic inglish? Îl întreb.
- Nu zaiţ, a lităl inglish, pagadi rusna a polanski. Pogodi Ukrain.
- Ar iu ochei? Injures? Samting broc? Arm, leg ok? Kids ar ochei?
- Nu zaiţ, no understand!
Ma uit la el, la soţia lui şi la fetiţe, păreau întregi, cel puţin fizic.
Sun la poliţie, spun ca avem un accident fără victime, că vreau un echipaj, nu de alta, dar nu ma înţeleg cu ucrainienii.
Vine poliţia, ne ducem la secţie, ni se iau declaraţii, etc.
Aşteptăm câteva ore un translator. Găsim în cele din urmă, alte ore pierdute cu declaraţiile, etc.
Săracii ucrainieni erau în vacanţă. Două familii, la plimbare prin România. Era judecător în ţara lui. A fost de acord că a fost vinovat, a fost de acord să-mi deie asigurarea şi să plătească translator, amendă, să predea permisul, etc. Ba chiar mi-a lăsat număr de telefon, să-l sun când se execută plata sau dacă se execută prea greu.
Nu pot să am decât cuvinte de laudă pentru poliţia din România, cuvinte pe care le-a avut şi ucrainianul, care a ţinut morţiş să scrie acest lucru în declaraţii.

Acum începe panarama. Trebuie să aştept ca Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România să ia legătura cu firma de asigurări din Ucraina, după care cei din urmă să trimită bani pentru repararea căruţei mele. Cel puţin atât am înţeles din minunata legislaţie din patria noastră dragă.
Sper că voi termina cu beleaua mai repejor decât am estimat eu.

Perioada de leneveală se cam termină

A trecut ceva timp de când nu am mai scris pe blog. A fost un lucru pe care, din păcate, l-am cam scos din planurile zilnice. Sper sa reuşesc să scriu mai des, mai mult şi mai bine.
Ca şi întâmplări importante din ultimul timp, aş menţiona:
- Câteva schimbări prin legislaţia românească ne-au făcut să urâm şi mai mult conducerea;
- Fata cu părul de foc şi-a găsit alinarea într-un şpriţ de Furadan;
- Sunt, din această zi, absolvent de studii superioare. Cu cât mă va ajuta acest lucru, vă voi spune în viitor.

Voi încerca să îmi împărtăşesc ideile şi părerile faţă de subiectele de mai sus în cel mai scurt timp posibil.

Twitter şi Facebook – două necunoscute pentru mintea mea

Poate fi de vină perioada în care m-am născut sau cea în care am copilărit. În acest moment, recunosc, mă simt depăşit de tehnologie. Nu ştiu ce înseamnă “full hd” şi nici nu ştiu să utilizez Facebook şi Twitter.
Cu Facebook am avut primul contact în momentul în care am auzit de Farmville, minunatul joc în care puteam fi ţăran. L-am abandonat destul de repejor, mă dureau mâinile de cultivat roşii digitale.
În afara Farmville-ului, mi-am cam dat seama că Facebook e un fel de Hi5 oleacă mai cizelat.
Grupul meu restrâns de prieteni virtuali era unul special. Aflam de la ei cand pierdea cineva o vaca roz sau o oaie neagră. Acum lucrurile s-au schimbat. Grupul s-a mărit şi toată lumea îmi împărtăşeşte tot felul de prostii. Nu mă interesează nici cât negrul sub unghie că cineva a descoperit loverul virtual al zilei sau că, din prăjiturelele cu răvaşe virtuale, desigur, ai aflat că numerele tale norocoase sunt “6, 14, 33, 56″. Chiar nu mă interesează, însă Facebook mă anunţă de fiecare dată. Prefer să citesc prospectul de la aspirină. Este mult mai interesant.

Despre Twitter pot spune că îşi propune, foarte curajos, să revoluţioneze presa online. Sloganul lor este “Share and discover what’s happening right now, anywhere in the world”.
În schimb, nu găsesc decât nişte link-uri şi tot felul de nume cu @ in faţă.
Am înţeles că e o chestie trendy aşa că am deschis repede ciripitorul şi m-am hotărât să dau un tweet ca să vază lumea ce şmecherie plesneşte dintre urechile mele. Am fost total dezamăgit când am văzut că nu pot posta mai mult de 140 de caractere, cu tot cu spaţii. Am încercat să pun un titlu şi un link, nu mi-a mers. Depăşeam cu vreo 2-3 caractere. Dacă păpam nişte litere iar nu-mi convenea. Am trecut peste.
Am rămas uimit când am văzut la cei urmăriţi de mine (apropo, nu mă vedeţi, dar eu sunt acolo) că au alt fel de link-uri. Ceva de genul “http://3.yl/qru”. M-am uitat la link, m-am uitat la opţiunile pe care Twitter mi le oferea, n-am reuşit să-mi dau seama cum să fac să am şi eu link-uri scurte.
Îmi este imposibil să-mi dau seama cum pot scrie ceva în 140 de caractere. Până şi sms-urile mele au mai multe caractere…
Mă uit cu o mică invidie la cei care ciripesc şi la cei care au feţe de carte, însă trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că m-am născut prea devreme.

SUV-ul munţilor

Nu înţeleg de ce se prezintă SUV-ul de la Dacia ca fiind un vehicul de teren. E împânzit internetul de poze şi filmuleţe cu Duster escaladând munţi. Nu va putea niciodată să facă lucrurile acestea şi abia aştept să văd primii români daţi cu roţile în sus la volanul unui Duster, în timp ce încercau să atingă Vârful Omu cu baia de ulei.

Mă trece un gând, cum că cei de la Dacia ar şti ceva ce eu nu ştiu. Oare ca în filmuleţul de mai sus vor arăta şoselele când primăvara îşi va face loc prin iarna asta prelungită?

WordPress, express myself

Ca o paranteză, în deschidere, am observat că frecvenţa postărilor din ultimul timp a fost foarte slabă, cam un post pe lună. Sincer, mi se cam rupe că intraţi şi nu vedeţi nimic nou pe-aici.
Revenind la subiect, nu mă împac deloc cu nenea WordPress. Nu am încercat să învăţ tainele funcţionării acestei unelte, pentru că nu m-a interesat. Am învăţat strictul necesar.
Am instalate vreo 12 pluginuri. În fiecare zi trebuie să updatez un plugin. Hai să fim serioşi. Page Navi a ajuns la versiunea 2.61. Ce râtul meu puteau să îmbunătăţească de atâtea ori la un plugin care-ţi numerotează paginile blogului? De la pagina 50 în sus nu mai numerota? Care e treaba?
La WordPress îmi apar, cam odată la 2 luni, două benzi galbene în partea de sus, care îmi papă cam un sfert de monitor. Trebuie să updatez WordPress ca să scap de ele. Eu momentan folosesc vreo 2 butoane în toată minunăţia asta de utilitar! Nu simt nevoia de updateuri atât de dese!
Nu-mi băgaţi aia cu siguranţa mediului online şi alte baliverne. Stau pe un scaun, în faţa monitorului în momentul ăsta! Ce mi se poate întâmpla de îmi trebuiesc 10 updateuri pentru a fi cât de cât în siguranţă? E un blog, dacă-l pierd fac altul, nu simt nevoia de atâta pază… În plus, nu vine nici un agent de securitate să se ţină de capul meu “hai să te păzesc, hai să te păzesc!” în rl. Online, plua, daca nu fac update, nu-mi dispar dungile galbene.
Pe lângă asta, există “experţi WordPress”. Ce naiba o fi aşa impresionant la ei, nu ştiu, ca un “expert MS Office” mi se pare mai şmecher.