Cum m-au călărit ucrainienii

Două faruri, un stâlp lovindu-mi capul, un bum, mulţi curioşi.
Aşa coborâi eu în intersecţia de la Vladutz sâmbătă, în jurul prânzului.
Mă uit la căruţa mea, mă uit la căruţa aşezată de-andoaselea în intersecţie, a mea avea toată partea stângă ruptă, cealaltă nişte daune minore în partea din faţă. Mă apropii de conducătorul celeilaltei căruţe şi încep să-i fac capul calendar:
- Măi nene, n-ai văzut că ai un stop cât tine de mare? Pe unde naiba te uiţi?
El se uită speriat la mine şi spune ceva de genul:
- Nu zaiţ, nu pagadi…
Văleu, ruşi, îmi spun în mintea zdruncinată.
- Calm. Du iu spic inglish? Îl întreb.
- Nu zaiţ, a lităl inglish, pagadi rusna a polanski. Pogodi Ukrain.
- Ar iu ochei? Injures? Samting broc? Arm, leg ok? Kids ar ochei?
- Nu zaiţ, no understand!
Ma uit la el, la soţia lui şi la fetiţe, păreau întregi, cel puţin fizic.
Sun la poliţie, spun ca avem un accident fără victime, că vreau un echipaj, nu de alta, dar nu ma înţeleg cu ucrainienii.
Vine poliţia, ne ducem la secţie, ni se iau declaraţii, etc.
Aşteptăm câteva ore un translator. Găsim în cele din urmă, alte ore pierdute cu declaraţiile, etc.
Săracii ucrainieni erau în vacanţă. Două familii, la plimbare prin România. Era judecător în ţara lui. A fost de acord că a fost vinovat, a fost de acord să-mi deie asigurarea şi să plătească translator, amendă, să predea permisul, etc. Ba chiar mi-a lăsat număr de telefon, să-l sun când se execută plata sau dacă se execută prea greu.
Nu pot să am decât cuvinte de laudă pentru poliţia din România, cuvinte pe care le-a avut şi ucrainianul, care a ţinut morţiş să scrie acest lucru în declaraţii.

Acum începe panarama. Trebuie să aştept ca Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România să ia legătura cu firma de asigurări din Ucraina, după care cei din urmă să trimită bani pentru repararea căruţei mele. Cel puţin atât am înţeles din minunata legislaţie din patria noastră dragă.
Sper că voi termina cu beleaua mai repejor decât am estimat eu.

Perioada de leneveală se cam termină

A trecut ceva timp de când nu am mai scris pe blog. A fost un lucru pe care, din păcate, l-am cam scos din planurile zilnice. Sper sa reuşesc să scriu mai des, mai mult şi mai bine.
Ca şi întâmplări importante din ultimul timp, aş menţiona:
- Câteva schimbări prin legislaţia românească ne-au făcut să urâm şi mai mult conducerea;
- Fata cu părul de foc şi-a găsit alinarea într-un şpriţ de Furadan;
- Sunt, din această zi, absolvent de studii superioare. Cu cât mă va ajuta acest lucru, vă voi spune în viitor.

Voi încerca să îmi împărtăşesc ideile şi părerile faţă de subiectele de mai sus în cel mai scurt timp posibil.

Twitter şi Facebook – două necunoscute pentru mintea mea

Poate fi de vină perioada în care m-am născut sau cea în care am copilărit. În acest moment, recunosc, mă simt depăşit de tehnologie. Nu ştiu ce înseamnă “full hd” şi nici nu ştiu să utilizez Facebook şi Twitter.
Cu Facebook am avut primul contact în momentul în care am auzit de Farmville, minunatul joc în care puteam fi ţăran. L-am abandonat destul de repejor, mă dureau mâinile de cultivat roşii digitale.
În afara Farmville-ului, mi-am cam dat seama că Facebook e un fel de Hi5 oleacă mai cizelat.
Grupul meu restrâns de prieteni virtuali era unul special. Aflam de la ei cand pierdea cineva o vaca roz sau o oaie neagră. Acum lucrurile s-au schimbat. Grupul s-a mărit şi toată lumea îmi împărtăşeşte tot felul de prostii. Nu mă interesează nici cât negrul sub unghie că cineva a descoperit loverul virtual al zilei sau că, din prăjiturelele cu răvaşe virtuale, desigur, ai aflat că numerele tale norocoase sunt “6, 14, 33, 56″. Chiar nu mă interesează, însă Facebook mă anunţă de fiecare dată. Prefer să citesc prospectul de la aspirină. Este mult mai interesant.

Despre Twitter pot spune că îşi propune, foarte curajos, să revoluţioneze presa online. Sloganul lor este “Share and discover what’s happening right now, anywhere in the world”.
În schimb, nu găsesc decât nişte link-uri şi tot felul de nume cu @ in faţă.
Am înţeles că e o chestie trendy aşa că am deschis repede ciripitorul şi m-am hotărât să dau un tweet ca să vază lumea ce şmecherie plesneşte dintre urechile mele. Am fost total dezamăgit când am văzut că nu pot posta mai mult de 140 de caractere, cu tot cu spaţii. Am încercat să pun un titlu şi un link, nu mi-a mers. Depăşeam cu vreo 2-3 caractere. Dacă păpam nişte litere iar nu-mi convenea. Am trecut peste.
Am rămas uimit când am văzut la cei urmăriţi de mine (apropo, nu mă vedeţi, dar eu sunt acolo) că au alt fel de link-uri. Ceva de genul “http://3.yl/qru”. M-am uitat la link, m-am uitat la opţiunile pe care Twitter mi le oferea, n-am reuşit să-mi dau seama cum să fac să am şi eu link-uri scurte.
Îmi este imposibil să-mi dau seama cum pot scrie ceva în 140 de caractere. Până şi sms-urile mele au mai multe caractere…
Mă uit cu o mică invidie la cei care ciripesc şi la cei care au feţe de carte, însă trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că m-am născut prea devreme.

SUV-ul munţilor

Nu înţeleg de ce se prezintă SUV-ul de la Dacia ca fiind un vehicul de teren. E împânzit internetul de poze şi filmuleţe cu Duster escaladând munţi. Nu va putea niciodată să facă lucrurile acestea şi abia aştept să văd primii români daţi cu roţile în sus la volanul unui Duster, în timp ce încercau să atingă Vârful Omu cu baia de ulei.

Mă trece un gând, cum că cei de la Dacia ar şti ceva ce eu nu ştiu. Oare ca în filmuleţul de mai sus vor arăta şoselele când primăvara îşi va face loc prin iarna asta prelungită?

WordPress, express myself

Ca o paranteză, în deschidere, am observat că frecvenţa postărilor din ultimul timp a fost foarte slabă, cam un post pe lună. Sincer, mi se cam rupe că intraţi şi nu vedeţi nimic nou pe-aici.
Revenind la subiect, nu mă împac deloc cu nenea WordPress. Nu am încercat să învăţ tainele funcţionării acestei unelte, pentru că nu m-a interesat. Am învăţat strictul necesar.
Am instalate vreo 12 pluginuri. În fiecare zi trebuie să updatez un plugin. Hai să fim serioşi. Page Navi a ajuns la versiunea 2.61. Ce râtul meu puteau să îmbunătăţească de atâtea ori la un plugin care-ţi numerotează paginile blogului? De la pagina 50 în sus nu mai numerota? Care e treaba?
La WordPress îmi apar, cam odată la 2 luni, două benzi galbene în partea de sus, care îmi papă cam un sfert de monitor. Trebuie să updatez WordPress ca să scap de ele. Eu momentan folosesc vreo 2 butoane în toată minunăţia asta de utilitar! Nu simt nevoia de updateuri atât de dese!
Nu-mi băgaţi aia cu siguranţa mediului online şi alte baliverne. Stau pe un scaun, în faţa monitorului în momentul ăsta! Ce mi se poate întâmpla de îmi trebuiesc 10 updateuri pentru a fi cât de cât în siguranţă? E un blog, dacă-l pierd fac altul, nu simt nevoia de atâta pază… În plus, nu vine nici un agent de securitate să se ţină de capul meu “hai să te păzesc, hai să te păzesc!” în rl. Online, plua, daca nu fac update, nu-mi dispar dungile galbene.
Pe lângă asta, există “experţi WordPress”. Ce naiba o fi aşa impresionant la ei, nu ştiu, ca un “expert MS Office” mi se pare mai şmecher.

Scutul mă cam nelinişteşte

Pe mine discuţiile privitoare amplasarea unui scut antirachetă de către o naţiune de peste ocean pe teritoriul ţării în care locuiesc mă cam nelinişteşte. Însă, în acelaşi timp, îmi şi confirmă impresia pe care o am despre ţărişoara aceasta. România e o curvă condusă de pupincurişti.
Dacă mâine parchează nea’ Obama Air Force One-ul în România şi doreşte să propună preşedintelui ţării să-şi depoziteze căcatul din America în curtea Palatului Parlamentului, pentru că nu prea mai au loc prin ţară şi mai şi pute ca dracu’, sunt 80% sigur că îi va fi aprobată cererea fără prea mari străduinţe.
Scutul respectiv foloseste la un anumit lucru. Protejarea trupelor americane în cazul în care acestea se vor afla pe teritoriul ţării noastre de atacurile Iranului.
În cazul unor atacuri iraniene asupra SUA, mă întreb, oare ce vor ataca? Trupele aflate pe teritoriul american, sau trupele americane aflate pe teritoriul european, care sunt la o aruncătură de băţ?

Angajatii de la Urban sunt năstruşnici rău

Explicaţie: Blocul în care locuiesc are o mică problemă. Pentru a intra sau a ieşi din parcarea acestuia, trebuie să străbaţi aceeaşi străduţă. Nu există alternativă, îţi este imposibil să scoţi maşina la oraş sau să o aduci acasă folosind o altă străduţă.

Într-o dimineaţa, ca în oricare altă dimineaţă, mă pregătesc să plec la muncă. Dezăpezesc Grăsuţa, fac călduţ în interior, îmi înfig cd-ul cu rock zbuciumat şi mă pregătesc să pornesc la drum. Bine, faptul că muncesc la doi paşi de casă şi că ajung la muncă mai repede pe jos decât cu maşina, e un lucru irelevant în momentul acesta.

Pornesc pe străduţa care mă scoate în lume, (repet, singura străduţă care poate face acest lucru) şi mă trezesc cu maşina băieţilor de la Urban trasă de-a curmezişul pe străduţa care mă scoate în lume. Mă scarpin eu în cap, mă scarpin şi prin alte zone, mai ascunse ochiului privitor, nimic. Bascula de la Urban tot de-a curmezişul.
Acum, în spate n-o mai puteam lua că se făcuse deja coloană şi eu eram vârf de săgeată. Mă uit la vecinul din spate, dau din umeri, el se uită la mine şi se scobeşte în nas nerăbdător.

Mă uit la doi băieţi de la Urban, priponiţi într-o lopată. Ei încep să râdă.
- Hăhă, nu mai mutăm maşina de-aici, am rămas înzăpeziţi şi-am şi lovit o maşină. Hăhă.
- Păi ce propuneţi să facem?
- Ieşiţi pe altă parte, că pe-aici mai durează.
(M-am uitat la maşină, nu era înfundată cu nici o roată, părea totul în regulă, nimeni nu încerca să o scoată sau să ia măsuri pentru a o deszăpezi)
- Uai, îţi dau cheile şi te rog frumos să mă scoţi tu. Dacă tu găseşti alt drum, eşti maestru!
- Păi cum, pe la primărie?
- Păi au pus ghivece, ăsta e singurul drum!
Acum urmează conversaţia între cei doi “urbanişti”:
- Hai mă că nu mai putem s-o lăsăm, cică e singurul drum ăsta.
- Bine mă, hai să ne-apucăm s-o scoatem.

Au scrijelit oleacă cu lopata pe la roţi, s-a suit un şofer la volan şi a plecat maşinuţa fără nici o problemă.

De ce şedea măgăoaia de-andoaselea, nu pot să înţeleg. De ce nu o muta nimeni, este un mister şi mai mare. Dacă vecinul cu maşina lovită a aflat cine i-a lovit-o, nu mă interesează deloc.
Cel mai mult m-a deranjat atitudinea degajată şi cu durere-n pantofi a angajaţilor.

Vor urma, odată cu topirea zăpezii, poze cu angajaţii de la urban care freacă menta toată ziua pe banca din faţa locului meu de muncă şi cu angajaţii de la urban, un angajat şi o angajată, care se angajau într-un pupat pe o bancă în parc, de ziceai că-s porumbei, nu gunoieri.

Educaţia sexuală, misterul şcolilor româneşti

Când era Ficăţel elev, se întâmpla, cam odata pe lună, să vină nişte tanti cam “nefe” şi să ne povestească lucruri legate de educaţia sexuală. Ficăţel era bucuros nevoie mare pentru că nu era nevoit să asiste la ora plictisitoare ce se desfăşura în acel moment.

Cele două tanti vorbeau, în principal despre două lucruri:
- dacă nu porţi căciuliţă, faci sex şi eşti băieţel, ţi se umflă puţa, îţi apar bubiţe, te mănâncă cocoşelul, etc;
- dacă nu poartă bărbatul căciuliţă sau dacă nu iei pastiluţe şi eşti fetiţă, îţi curg substanţe dubioase din păsărică, te mănâncă ciocârlia, poţi să ai o secreţie uriaşă, ce se dezvoltă în vreo 9 luni, etc;

Prelegerile doamnelor experte în “educaţie sexuală”, erau cam în dorul lelii şi acompaniate de împărţirea pliantelor cu informaţii despre tot felul de boli, cu imagini ataşate, cărora, sincer, chiar nu aş fi simţit vreodată nevoia să le văd manifestările, exemplificate pe un corp uman.

Îmi dau seama că se cheltuiau, anual, sume uriaşe pe orele acestea.
Eu am înţeles de prima oară lucrurile acestea şi le şi ştiam în mare înainte să îmi explice ele lucrurile acestea. Nu înţeleg de ce simţeau doamnele respective să ne repete acest lucru la fiecare întâlnire. Până la urmă, unde era educaţia? De ce nu ni se explica unde este punctul G? De ce nu învăţau duduile că nu este mişto să muşte cocoşelul unui bărbat şi o lăsau să înveţe lucrul acesta la primul act sexual oral, după ce auzea printre dinţi un “‘tu-ţi morţii mă-tii, nu muşca” de la partener? De ce nu ni se spunea că femeile pot avea orgasm multiplu sau cum putem face femeile să aibă orgasm multiplu? Ar fi mult mai bine dacă s-ar învăţa lucrurile acestea din şcoală.

Nu mă înţelegeţi greşit, mintea mea bolnavă nu se gândeşte la un popor plin de femei maestre în pat, cu toate că este o idee pe care o să o păstrez. Mă refer la lucruri care te ajută în viaţă. Până la urmă, sexul este o activitate de bază în orice societate. Cele mai importante relaţii interumane se bazează pe el. De ce trebuie să învăţăm de la dascălii noştri numai lucrurile rele ce ni se pot întâmpla practicând această activitate? De ce nu aflăm lucrurile bune?

Nu trebuie să investighez prea mult, însă, în legătură cu desfăşurarea orelor de educaţie sexuală (despre care am auzit că reprezintă materie în orar în acest moment), sunt convins că se povestesc exact aceleaşi lucruri. Cum s-o putea gândi cineva că poate capta atenţia unor copii de şcoală primară sau generală repetând aceleaşi lucruri la infinit nu îmi dau seama, dar presupun că nici nu prea interesează pe nimeni.

sursa foto: http://genxxl.com/

Jurnalul lui Fernando – ep 5 – dupe sărbători

Dragă jurnalu-le, astăzi nu v-oi scrie ce fac eu azi pentruca ce fac eu azi e sinplu. Azi stau şi sufăr că mă doare toate.
Totu anceput cu sărbătorile de iarnă. Crăciun, revelion, sărbătorile româneşti, cum se face ele peste tot.
La noi la Pipirig e bucurie mare de sărbătorile ăstea că ne ducem cu colindu şi ne dă oamenii băutură, covrigi şi ceare ei de dat prin bătătură.
Toată distracţia onceput când încercam să car plugul taicămiului să plec cu el cu pluguşorul. Când mo văzut mio zis că ăstai obicei vechi şi că sunt idiot dacă mă duc cu plugu dupe mine. Că râde toţi. Acum doar se cântă.
Am plecat fără plug şi mam întâlnit cu John a lu’ Maria şi cu Arturo, la poartă la nea’ Mihai. Nea Mihai ne văzun poartă şi pentrucă se cinstise oleacă cu niscaiva vin, neo pus săi cântăm. Fericire mare când văzurăm că vrea să neasculte, ne pusărăm pă cântat.
Dădea John pă sistem, de zici că colindaseo viaţă de om întreagă. Ieu eram la partea de percuţie şi beching vocal. Adicălea băteam cu o scândură-n gardu lu nea Mihai şi ziceam când prindeam pauză “PLUGUŞORU’!!!”

Ahâ Ahâ copiii şi fraţi,
Staţi oleacă, nu mâncaţi
Şi cuvântumi ascultaţi!
(aicea intram io)
PLUGUŞORU!!!!!!!

Am plecat să colindăm,
Pe la case să mâncăm,
Pluguşoru românesc
Cu Arturo, John şi Ferni.
PLUGUŞORU!!!!

Lu nea Mihai io plăcut şi neo dat o sticlă de vin şi neo pus sontindem că are treabă.
Acuma, noi după ce băurăm sticla de vin, cu mai mare chef ne pusăm pă cântat. Si fiind pă sistem am băgat versuri din artişti constracaţi în pluguşor. Şi ieşi atât de mişto… Mamă-mamă.
La a treia casă deja cântam “Mam căsătorit”, piesa mea. Că o ştie toţi care ma văzut la televizor şi prinde bine la publicul mascul.
Se facuse ora 9 şi ne gândirăm să mergem şi noi la Revelion. A organizat nea primar frumos la căminu cultural, parca era o cina regeasca. Iera de toate pă mese, ca la palat. Parizer, şvaiţăr, pate de ficat (nu dăla vegetal, dă porc), bere bucegi, ietc, ietc. Iera primaru fericit că o pierdut pesedeul, de nea făcut ăst revelion frumos.
Noi am ajuns şi am început să cântăm. Ăştia când a văzut nea aruncat cu o sticlă de vin. Pesemne că vroia să cinstească lăutarii, însă la lovit pe sărcu Arturon cap. Şi ne supărarăm şi nu mai cântarăm. În ăla careţi aduce mâncarea şin lăutar nu loveşti nici cu o floarea, aşa zice vorba.
Ieu multe nu mai ştiu, că mămbătaşi încă de la nea Mihai. Mia zis John că făcui ceva urât cu căţeaua lu Marin dulgheru şi cică neo dat afară şi lo şi bătut pe Arturo, că ăsta nu mai vroiea să iasă, era leşinat de la sticla de vin din capul dânsului.
Cum ajunsăi acasă nu mai ştiu, dar ştiu că de dimineaţă mă trezii cu taică-miu bătânduma. Dădean mine cantru-n măgar. Aşa dădea. Nu ştiam dece da’ mă durea de parcaş fi ştiut.
Aflai în timp ce dădea că maş fi pişat în găleata cu lapte pentru că tata, în timp ce trosnea pumnii de spinarea mea, zbiera:
- Băăă, teai pişat în găleata cu lapte!!!
Eu îmi amintiii că băui nişte lapte de dimineaţă, să mă trezească din beţie. Da la ce armome avea gura mea-ntrânsa, mi so părut căi gust de bere. Am lăudat vaca, dan gând, că mii frică să vorbesc cu dânsa, de când ompunso pe sormea.
(Avusăi un fleşbeac. Îmi amintiii de mine când ieram io copil. Şi cum şedeam eu prin bătătură şiam văzut vaca că se pişă, am zis căi lapte, ca sub dânsa se făcuse spume albe ca laptele. Şi-am beut. Dar nu iera lapte, era pişat de vacă. Am aflat că m-o bătut sormea şi mi-o zis căs aşa de prost că beau pişat de vacă.)
Acuma aştept să mi să vindece trupul. Că pentru un pişat mio luai ca pentru vro 10. John na venit pi la mine. (Îţ spun doar ţie jurnalule, dar mi-ar place ca John să vie, să mă vaza şi sal văz şi eu pe iel puţin, că mii gându la iel.)

Românul, bun la toate

Dacă mai aveţi dubii în privinţa faptului că românul este bun la toate, aruncaţi un ochi peste lista de mai jos. Pe ejobs ai posibilitatea de a apasa pe link-ul “cei care au aplicat la acest job au mai aplicat si la…”.