Nisip, bere, fetiţe şi mult soare

Azi am fost cu amicul Tendon la plaja. Am plecat spre terenul de baschet, am ajuns la el la garaj, am pipait mingea de baschet şi am hotărât de comun acord că “nu sare”, aşa că ne-am pornit spre plajă ca să lenevim şi să prindem bronz natural, cum numai în filmele porno de calitate vezi.
Cam puţină lume, media de varstă era undeva sub 18 ani, cu toate că nu era nimeni pe la vârsta aia pe-acolo. Între 7 şi 35 de ani era lăsat un gol. Plin de fetiţe însă. De la 3 la 7 ani, blonde, brunete, roşcate, îmbrăcate, dezbrăcate, ce mai, raiul văzut prin ochii unui preot belgian.
Am fost singurul care a avut curajul sa-şi ude corpul până mai sus de mergătoare. Apa rece, eu fierbinte s-a stabilizat temperatura.
După mine au mai intrat nişte băieţi, dar ei sunt degeabă, că tot eu am fost primul. Bine că am ieşit la timp, deoarece unul dintre ei a ţinut să informeze toată plaja, de cum a intrat în apă că “Hăhă, eu mă pişşş!!!!”.

Receptorul radiatiilor a fost descoperit

În această pauză a blogului am descoperit receptorul radiaţiilor, persoana care a postat mesajul acesta pe Twitterul de pe casa scării. Este vorba despre o vecină. Problema ei era una simplă. Un bou vagon care doar ce s-a mutat la noi pe scară şi-a adus şi antena parabolică de la Gigi Teve şi a plantat-o exact pe geamul vecinei. Aceasta a acuzat dureri de cap şi presupun ca a sesizat o schimbare a priveliştii pe care o are. A ieşit scandal. Pentru montarea unei asemenea antene, cei de la Erdeesshhh au spus ca este nevoie de acordul tuturor vecinilor de pe scară, lucru care nu ne-a fost solicitat. A doua zi după scandal, antena era dată jos, vecina fericită şi căţeluşii din faţa blocului mai jucăuşi ca niciodată.
Mă bucur că nu am pus bileţelul cu ursuleţii care papă smântână până la urmă.

Cerşetorii de la Petrom

Nu înţeleg care e treaba cu anjaţii Petrom care freacă menta pe lângă pompe. Cu ceva timp în urmă n-am fost atent şi s-a apucat un băiat să toarne Premium 95 în Grăsuţă şi eu îî pun numai 99. De atunci am spus că mă ocup singur să-mi pun benzină.
Câteodată vin, câteodată nu. Astăzi a venit, se postase lângă pompă, mi-a desfăcut buşonul, nu mi-a venit să-i spun să mă lase pe mine să mă ocup. Intru să plătesc, când mă uit afară, se apucase să-mi spele geamurile. Erau curate, aşa că începuse să facă asta numai ca să-i arunc un bacşiş. I-am dat 2 lei, m-am urcat în maşină şi am plecat.
Din instinct, mi-a venit să-i dau. Dacă nu-i dădeam, se uita urât şi mie nu-mi place să se uite oamenii urât la mine.
Eu nu înţeleg de ce nu cerşesc. Oricum am plătit pentru un lucru pe care l-a făcut, cu toate că nu trebuia.
Mai bine se postează în faţa pompei cu o pancardă: “Fă-ţi plinul, du-te la casă, plăteşte, întoarce-te, dă-mi bacşiş şi după care eşti liber”.

Poem – episodul 2

Aceeaşi cârciumă despre care am povestit şi aici.
Acelaşi chelner slinos. De data asta nu ştiu dacă mirosea frumos, dar nu mai purta un val de miros de transpiraţie după dânsul.
Am comandat haleală. Iama a avut o dorinţă:
- Aş vrea spaghete carbonara, dar cu mai mult sos.
- Adica să aibă mai multă apă, să le fiarbă în apă mai multă.
- Nu, mai mult sos;
- Sigur că da.
Eu nu m-am complicat, am cerut pizza.
Cu toate că am făcut amândoi comanda în acelaşi timp, pizza a fost adusă cu vreo 15 minute mai devreme. Am considerat un gest de apreciere la adresa mea.
Mulţumiţi amândoi de haleală, ne hotărâm să plătim şi să ne pregătim de plecare. Odată cu comandarea ultimei beri cer şi nota.
Termin berea în vreo 15 minute, şi aştept.
Nota nicăieri.
Aduce într-un final nota, pe care nu era trecută pizza, deoarece a fost trecută la altă masă, sau ceva de genul acesta.
Plătim şi plecăm.
Bătrânelul de care v-am povestit în primul episod nu mai era pe-acolo. Dumnezeu să-l odihnească.

Cum s-a operat Decebal de apendicită

Când eram mic, erau anumite lucruri cărora nu le vedeam rostul. Unul dintre ele era micul dejun. Eram prin clasa I şi părinţii mei nu percepeau ca eu să nu pap înainte de a mă duce la şcoală. Câteodată aruncam mâncarea pe geam. De data aceasta nu mi-a mers. Dintr-un motiv sau altul a trebuit să apelez la minciuna cu durerea burţii. Mi se părea oricum o minciună răsuflată, folosită de mai multe persoane, iar mie îmi plăcea să fiu original.
- Tată, mă doare burta, nu pot mânca.
- Cum aşa? Unde te doare?
- Păi aici. (şi inventez eu un loc prin apropierea ficatului)
- Îmbracă-te, mergem la doctor.
- Ia, parcă-mi mai trece!
- Nici un ia, la doctor.

Ajuns la doamna Chiru (un chirurg din jumătatea de oraş mic în care locuiesc, un doctor care chiar îşi cunoaşte meseria), mă consultă, mă apasă, mă ascultă şi dă verdictul:
Operaţie urgent. Apendicită. Mâine dimineaţă, nemâncat, pijamale şi la tăiat! Bine că aţi venit, dacă mai stătea câteva zile, era caz de peritonită.
Eu când am auzit mi s-au scurs transpiraţiile de pe frunte până în şosete.
Acum urăsc spitalele şi bineînţeles că le uram şi atunci.
A doua zi, pe drum, clasicele plânsete. Că nu vreau, că dacă se întâmplă ceva. Ai mei m-au liniştit spunându-mi că mă vait degeaba, de bisturiu nu scap.
Pe masa de operaţie, două glume înainte, şi-a făcut anestezicul efectul şi operaţia a decurs normal. Normal din punctul meu de vedere, doctorii mi-au spus că m-am mişcat în timpul operaţiei şi am vorbit prostii.
M-am trezit, m-au vizitat colegii, mi-au adus Coca Cola, biscuiţi, ciocolate, etc, iar eu nu aveam voie să pap decât supă cu paiul.

Minciuna te scoate din probleme uneori. Dar dacă din cauza ei ajungi sub bisturiu, ceva e necurat la mijloc.

Haine defecte

De multe ori aud că “nu se mai fac lucruri ca alta data”. Am ajuns să îmi dau seama de unde provine.
Am spus-o si eu astazi, în supermarketul în care toate articolele de îmbrăcăminte erau defecte. Erau bune ca lungime, dar în zona burţii se îngustau.

Scoateţi urâţii la vedere

Am fost astăzi cu Cezărică la Poem, un restaurant din Călăraşi cu aer de cârciumă. Mâncarea e bunicică. Am zis să-i arăt şi lui Cezar lumea din Călăraşi după ce a promis că nu-şi mai pune cărţi de joc pe frunte şi nici nu sparge pungi.
Pentru că am băut nişte beri înainte, nu am participat la ritualul luării comenzii, l-am lăsat pe Cezar să se ocupe. A făcut treabă bună, chelnerul venind cu ce îmi poftea inimioara, adică încă o bere.
Odată cu chelnerul, a venit şi mirosul. Mirosul lui. Puţea băiatul ăla de mi s-a ridicat părul pe mâini. Transpiraţie cu miros de căcat.
Am ridicat privirea. E ţigan chelnerul. Nu este nici o problemă, dar arăta de parcă îl brăzdaseră băieţii lui Fernando cu săbiile pe faţă. Acnee amestecată cu tăieturi. Îngrozitor.
Colegul lui de muncă era un nene la vreo 60 de ani. Ne-a fost frică să comandăm la el, pentru că nu ştiam dacă mai vine cu băuturile sau dacă primim o felie de colivă în schimb.
Acum mă întreb, dacă ăştia urâţi stau în faţă, aducând paharele şi farfuriile, cum arată ăia din spate? Bucătarii or fi ologi, cu puroi şiroind din ranile proaspăt create de râie?
Înainte de plecare, Cezar a vrut să se ducă la bucătărie să vadă cum arată pe-acolo. S-a răzgândit. I-a fost frică să nu dea de canibali.
Eu înţeleg că este criză şi se dau salarii mici, iar angajaţii arată pe măsură, dar nici chiar aşa. Îmi venea berea înapoi de fiecare dată când trecea pe lângă mine.
Cred că este singura cârciumă pe care am vizitat-o în care chelnerii sunt mai urâţi şi mai jegoşi decât clienţii.

Povestea şampaniilor băute atunci când nu prea trebuia

Acum vreo doi ani, lucram la nea’ B. Şi nea’ B. se înţelegea foarte bine cu colaboratorii firmei, şi s-a hotărât el să facă nişte cadouri frumoase. A luat el nişte sticle de şampanie, am dat etichetele jos (m-am chinuit vreo 2 ore să le curăţ pe toate) şi am lipit nişte etichete personalizate pe care era trecut numele firmei, la multi ani, precum şi alte urări care te îndemnau să bei.
Decebal lucra peste program. Îşi bătea capul sărăcuţul, că a doua zi trebuia să fie gata ziarul şi avea foarte multe de făcut.
Ce face românul când are mult de muncă? Dă petrecere!!! Îl chem pe tovarăşul Cărniţă, bun păhărist, şi-i expun problema.”Uăi, bani din pula, ţigări mai ioc, dar am nişte şampanii de rup gura târgului.”
Ne-a durut pe noi la cucuruz că erau trecute pe dânsele mesaje porcoase şi nume de firme şi că a doua zi trebuiau să ajungă la beneficiari. Pe gâtlej s-au dus. Nu toate, doar două.
Doi sărbătoriţi au rămas fără şampanie. Dar cum era anul nou şi atâţi oameni sărbătoresc şi se simt sărbătoriţi, am considerat că nu-i bai dacă doi dintre ei nu beau şampanie cu mesaje pe dânsa.
Am marturisit domnule B.
Nu, nu am plecat de la firma pentru că nu puteam trăi cu mustrările acestea, ci pentru că dădeai banii când lua bunica pensia. Odihneasca-se-n pace.

Bucătarul lui peşte

Astăzi am îmbrăcat straiele de bucătar, cele cu “Kiss the Cook”.
Mai jos aveti reţeta mea preferată, azi inventată.
Pasul 1
Înainte de dressingul bucatarului, se dă o fugă şi se cumpără un somn. La 6-7 kg. Neapărat viu.
Pasul 2
Îi spui vânzătorului să ţi-l dea pe “ăl’ de se zbate ‘colo”. Vânzătorul se va chinui să ţi-l dea, încercând să te convingă să-l iei pe ăla “de stă cuminte acolo”. Răspunsul tău va fi “e bolnav! pe ăl de se zbate îl vreau!”.
Pasul 3
Procedeul prinderii şi punerii în plasă e lăsat pe mâna angajatului. Dacă nu îi sare de 2 ori din mână se alege altul. Se repetă secţiunea sus amintită până sunt îndeplinite condiţiile de prospeţime.
Pasul 4
Se face panaramă cu el în tot Picul ca să vadă lumea că ţi-ai luat somn viu. Drumul până la casă se face pe la raionul de condimente, unde vei specifica cu toată sinceritatea pe care o poţi mima că doar ce ai venit de la pescuit şi vrei să ştii ce condimente îţi trebuiesc pentru animalul prins.
Pasul 5
Se scapă somnul pe jos şi se lasă să se zbată aproximativ 2-3 minute, timp în care ţipi tuturor care se apropie “NU! Atentie!! Muşcă!!!”. Îl iei, îl bagi în plasă.
Pasul 6
Ajuns la casă, faci panaramă. Eticheta cu codul de bare este în aceeaşi plasă în care ai şi peştele. La fundul plasei. Trebuie scos animalul. Îl scoţi, îl pui pe casa de marcat şi ai grijă să înceapă să se zbată.
O rogi pe angajata de la casierie să te ajute să-l iei de pe jos.
Pasul 7
Plăteşti, pleci, ajungi acasă.
Pasul 8
Îl scoţi şi îl pui in chiuvetă. Automat dai drumul la apă. Când animalul simte apă, începe să dea din coadă. Opreşti apa, cureţi faianţa şi gresia.

Mi-a dat cineva un sfat: “Loveşte-l cu ciocanul în cap! Îl ameţeşti şi faci ce vrei din el”.

Pasul 9
Loveşti animalul cu ciocanul în cap. Capul nu se sparge. Insistă. Te vei lăsa păgubaş. Nu se sparge.
Pasul 10
Îl muţi pe masă. Mare grijă! Solniţa, borcanul cu piper, pâinea, trebuiesc neapărat puse pe aceeaşi masă pe care pui peştele.
Pasul 11
Bagi cuţitul în el. De preferat cât mai aproape de cap. Nu, n-are gât. Animalul îţi pregăteşte o surpriză “neaşteptată”. Începe să se zbată. Dărâmă tot, sare, piper, murdăreşte pâinea cu sânge.
Pasul 12
Te uiţi liniştit şi râzi.
Pasul 13
Tranşarea trebuie să recurgă normal. Se taie, se scoate interiorul
Pasul 14
Se spală gresia, faianţa, solniţa, pâinea, şorţul cu “Kiss the Cook”, cuţitul, mobila.
Pasul 15
După ce îi luaţi pulsul şi vă notaţi ora decesului, se poate pregăti şi eventual prepara.

Pupincurismul din presa locală

Acum ceva timp lucram la un ziar. Şi aveam un colaborator pupincurist. Îi vom spune M. Nenea respectiv, de o nesimtire fără margini, era ţinut pentru simplu motiv că aducea bani la ziar.
Să vă explic cum câştigă bănuţi ziarele de provincie. Scrii de bine despre X, X îţi dă bani. Simplu ca buna ziua. Aşa fac toate. Dacă aud vreun redactor de la un ziar local că nu se procedează aşa, înseamnă ori că e prea prost, ori că nu recunoaşte.
Eu eram redactor şef la un ziar de provincie, care scria lucruri sociale. Nenea sus amintit, la vreo 50 de anisori ai săi se ducea pe la primari, consilieri locali şi alte personalităţi ale judeţului şi le spunea:
- Dom’ inginer, să trăiţi!
- Salut M.
- O, ce bine arătaţi, aţi mai slăbit… Uitaţi, am aici o ofertă de la cel mai tare ziar din judeţ.
- Ia.
- Cel mai tare. De afacerişti. Toţi afaceriştii din judeţ apar aici. Dai şi mata ceva şi te băgăm.
- Păi ce scrieţi.
- Ce vrei mata dom’ inginer. Matale spui, ca ai talent, iar noi băgăm în ziar.
- Bine mai, ia 5 milioane, şi scrie ce vrei tu.
- Să trăiţi. Câte ziare să v-aducem să împărţiţi prin comună? 50, 100?
- 100, că am mulţi.
- Gata şefu’. Vineri vine ziarele aici.
Şi se apuca M. să scrie. Şi scria. Titlul suna mereu ceva de genul: “Cel mai bun primar pe care comuna…. l-a avut”, “Lucruri mari făcute de…”. Şi în articol scria cum face dom’ inginer Y alei şi drumuri şi multe alte pupincurisme. Partea proastă era că duceam o muncă titanică de redactare şi corectură pentru că persoana în cauză nu ştia să scrie la calculator şi nici la limba română.
Cu toate că nu eram de acord, băgam pupincurismele în ziar, apărea ziarul şi toată lumea era fericită. Banu’ era dat, ziarele distribuite, fericire mare.
Acum, partea proastă a fost să aflu că domn’ inginer abia absolvise 10 clase. Cum se putea să fie inginer nu ştiu. Mă întreb, oare câţi doctori docenţi şi biochimişti cu 6 clase or mai fi fost băgaţi prin ziarul ala…
Oricum, presa locală este de o nesimtire şi pupincuroşenie fără margini. Nu voi mai lucra niciodată la aşa ceva, nu-mi mai trebuie…