Limba noastră-i o povară

Aud foarte des că mi se cere o “ţigare”.
Nu înţeleg. S-a înlocuit o literă. Din punct de vede fonetic, mi se pare mult mai greu de pronunţat “e” decât “ă”.
Când stai ca prostul şi te uiţi pe pereţi, dorind să expui o idee celor din jurul tău, cum faci? Faci „ăăăăăăăă, deci, ăăăăă”.
Când ai o descoperire. Când observi că de fapt o cuantă descrie o mişcare sinusoidală în mişcarea browniană, faci: “eeeeee, io-te cum se miscă! eeee…”.
Mă zgârie pe ureche “tigare”. De asemenea, am un coleg care spune “musteţi” în loc de mustăţi. L-am corectat şi mi s-a răspun răspicat “MUSTEŢI!!!”
De fiecare dată când corectez pe cineva mă simt prost.
- Toţi de-acolo e urâţi
- Sunt urâţi
- Bine că eşti tu deştept…
Mă simt ca un rahat cu ochi. Plus că mi se aruncă şi o privire dezgustată, lipsită de respect.
Acum, bai boule, eu te corectez. E ca şi cum te-ai încălţa cu stângul în dreptul şi eu ţi-aş spune ca dacă îi pui invers mergi mai uşor. Ar trebui să-mi mulţumeşti, nu să mă faci pe mine să mă simt prost. Idiotule.
Din punctul meu de vedere, proştii care nu ştiu să vorbească corect, ar trebui catalogaţi drept handicapaţi. Mi se pare un handicap. Eventual o dungă verde pe buletin ar fi în regulă. Ar putea să vadă oricine căruia îi prezinţi buletinul şi să te înţeleagă. “A, nu ştiţi să vorbiţi, îmi pare rău, nu am ştiut că aveţi această problemă, rezolvăm treaba mai repede pentru dumneavoastră”.
Pur si simplu mă plictisesc proştii.
Bunica mea a trăit la într-un sătuc toată viaţa. Singura carte pe care a citit-o a fost biblia, Dumnezeu s-o ierte. Dar nu am auzit niciodată să facă o greşeală de vorbire.
Daca trăiaţi în pădure vorbeaţi mai bine…