Sentimente ficăţeleşti

Ficăţel trece printr-o perioadă nefastă a vieţii lui. Dragostea lui îl părăseşte. Au fost împreună din şcoala generală şi a venit momentul. Inevitabilul s-a produs. Punct a găsit pe altcineva.

Da-ne bani, te angajăm, după care te şi prostim

Nu mai am dovada. Am primit un e-mail de la BestJobs, care îmi prezenta o ofertă de munca. Acum vreo 5-6 ore. În momentul acesta mesajul a fost sters.
Treaba era în felul următor. Pentru a te putea angaja, trebuia să trimiţi un SMS cu textul “angajeaza-ma boule” sau ceva de genul, SMS care era taxat cu 1 euro/mesaj.
Acum eu înţeleg că e perioadă de criză şi că angajatorii trebuie să-şi axeze cerebelul către producţie. La producţia de bani ma refer. Dar nici chiar aşa. Voi aveţi nevoie de mine şi tot eu trebuie să vă plătesc pentru a mă angaja?
Asta este o problemă pe care de multe ori am văzut-o. La majoritatea interviurile pentru un post am fost făcut să mă simt de parcă mi s-ar face o favoare dacă aş fi angajat la ei.
Nu e chiar aşa. Nu este nevoie de un angajat într-o firmă dacă… chiar nu este nevoie de el. Suna ciudat, dar este foarte real şi corect.
În principiu, angajatorul ar trebui să te implore pentru ca tu să te angajezi la el.
Chestia în România este înţeleasă cu totul greşit. Pentru a participa la un interviu pierzi toată ziua. Stai pe un hol aşteptându-ţi rândul sau aşteptând persoana care se ocupă cu angajările să ajungă la muncă. În 90% din cazuri nu ţi se va oferi nici măcar un pahar cu apă.
După aşteptare, intri într-un birou. Aici ţi se pun tot felul de întrebări. La întrebarea “ce salariu aţi dori?” vine prostia noastră. Majoritatea dăm sume situate între minimul pe economie şi mediu.
Mi se pare o idioţenie. Recunosc, şi eu fac parte din grupa de oameni asupra căreia am făcut referire mai sus.
Sentimentul este mereu acelaşi. Ni se face un bine pentru că ni se oferă un loc de muncă. Nu ne gândim însă ce bine facem noi angajatorului că acceptăm acel loc de muncă.
Am un prieten care munceşte de câteva luni fără carte de muncă. Eu am muncit un an fără carte de muncă. De când lucrez cu carte, am numai salariu minim trecut în ea. În situaţia mea sunt prea mulţi.
De ce ne zbatem? Ca să ajungem la o concluzie: “Atât merităm”. Chiar atât merităm. Eu dacă aş avea angajaţi atât de proşti, nu văd de ce i-aş plăti mai mult. Aş fi impertinent. Îmi pot lua în câteva luni un BMW cu banii ăia.
O merităm şi ar trebui să ne mulţumim cu minunata piaţă a muncii din România.

Aventurile lui Ficăţel

Urmează să deschid o nouă secţiune a blogului. Aceasta se va numi “Aventuile lui Ficăţel”. Mai jos îl aveţi pe personajul principal, urmând să îi desenez şi pe prietenii Ficăţelului.

Fucking Ziua Valentinului

Ne place sa spunem cuvinte englezeşti. Ne oferă importanţă şi dovedim celor din jurul nostru cât de deştepţi suntem. La slujbă nu ne place, doar daca am dat interviu pentru un job. Dacă avem un job se schimbă situaţia. Cu slujba e mai nasol. Nu suntem slujitori şi nu vrem sa se creadă asta. Suntem jobări sau emploiţi. Pe chestia asta îmi voi vărsa însă nervii cu altă ocazie. Acum voi vorbi despre valentains dei.
Pe 14, la fel ca în restul anilor, aşteptam să nu mai aud pe nimeni care să-mi spună cu zâmbet idiot sub nas: hapi valenteeeinas deis. N-a fost să fie. A venit cu faţa de idiot şi mi-o urat. De ce simt nevoia unii sa ureze, nu ştiu şi nici nu-mi pasă.
Sunt totuşi nedumerit. Chestia asta cum apare în calendar? Cu inimioară roşie în loc de cruce roşie?
Nu am sărbătorit niciodată prostia asta şi nici nu cred că o voi face.
De ce trebuie să avem o sărbătoare pentru a arăta că suntem îndrăgostiţi? De fapt cred ca s-a căutat o zi în care să ne amintim de lucrul acesta. O prostie.
E ziua în care idioţii cu burţi şi cu lanţuri încolăcite pe gurmaz îşi scot blondele la suc. Şi le dau să beie suc şi nu se supară dacă blondele varsă suculeţ pe masă. Palma pe care blonda o aşteaptă este înlocuită de: “heapi valenteins puiuţ”.
Toată lumea cumpără prostii în formă de inimioară roşie. Dacă iei un inel, o pereche de cercei, un cacăţel, le pui automat într-o cutiuţă roşie în formă de inimioară. Sacoşa în care cari ceapa de la piaţă trebuie să fie roşie. Nu ştiu dacă în această zi se dă şpaga în plic roşu cu inimioare, dar încă cercetez.
Nu înţeleg de ce nu s-a organizat sărbătoarea pur românească numită “dragobete”. Este o sărbătoare ce se desfăşoară pe 24 februarie. Mai trebuia să aşteptăm 10 zile, dar nu era bai. Îi dădeam un nume special, de genul “The Great Dragobets Day” şi eram unici şi speciali.
Dar nu, noi am importat o sărbătoare, probabil, în mintea unora, pentru a ne uşura integrarea în UE.
Urez o idioţenie de sărbătoare fericită tuturor graşilor şi blondelor care varsă suculeţ.

Cum pierd eu zilnic timp aiurea

Firma la care lucrez, are un partener de afaceri. Care acel partener are un mic combinat spre ieşirea din Călăraşi. De unde scrie Martifer, dacă faci dreapta, ajungi în curtea lor. Acum, el fiind partener, este necesară o colaborare. Asta înseamnă că mă mai duc pe la ei, le mai dau o factură, le mai duc un document la semnat, etc.
Până acum câteva zile, portarul se uita în portbagajul maşinii când ajungeam şi când plecam. Acum, el face nişte hârtii. Unde eu îi spun cum ma cheamă, de unde vin, la cine mă duc, ce maşină conduc, etc.
Am aflat din ultimele patru zile următoarele:
- mă cheamă Călin Decebal;
- lucrez la Stefyprot (nu la Stefyproiect, cum bine am dictat);
- am numarul la masina CL-90-THL, nu B-90-THL;
- mă duc să-l vizitez pe Eugen Bambulea, nu pe Eugen Bambuleac;

De asemenea, primesc la intrare şi un ecuson pe care scrie “Visitor”. Păi acolo unde ajung eu sunt maxim 30 de angajaţi în toată clădirea. Chiar nu ştiţi care sunt de-ai voştri şi care nu???

În plus, nenea portar, a fost obligat să mai şi sune la secretară să o anunţe că vin. Secretara este în alt corp de clădire, la vreo 200 de metri de locul în care ajung eu. Ea habar n-are de existenţa mea şi nici eu de a ei.

Cu căutatul în portbagaj tot sunt nedumerit. Ţin să precizez că firma respectivă este portugheză şi produce nişte confecţii metalice. Un fel de profile U care se folosesc normal la construcţii metalice, doar că de vreo 10 ori mai mari. Acum, eu chiar m-am uitat. În afară de câinii din curte, mi-e absolut imposibil să fur ceva ce ar putea încăpea într-un portbagaj de Dacie Slogan.

Cu actele sunt şi mai nedumerit. De ce faci nene acte daca nu le poţi face corect? Or să caute politia pe Călin Decebal de o să le iasă peri albi.

Aşa că eu, de fiecare dată când mă duc să arunc nişte hârtii pe biroul lui Eugen (lucru care îmi ia vreo 60 de secunde) cu tot cu salutări şi urcat scări, pierd vreo 10 minute la poartă.

Amintirile unui betiv

Deci da, care este.

Aşa. S-o dus dracului spunerea mea cum ca nu mai beu. Am beut. Şi încă mult, de abia mai nimeresc botoanele. Am spus: “Deci azi e luni! Deci beu!!!” Şi om beut. Pe Cedry2k nu-l mai cred oricum.

Povestea şampaniilor băute atunci când nu prea trebuia

Acum vreo doi ani, lucram la nea’ B. Şi nea’ B. se înţelegea foarte bine cu colaboratorii firmei, şi s-a hotărât el să facă nişte cadouri frumoase. A luat el nişte sticle de şampanie, am dat etichetele jos (m-am chinuit vreo 2 ore să le curăţ pe toate) şi am lipit nişte etichete personalizate pe care era trecut numele firmei, la multi ani, precum şi alte urări care te îndemnau să bei.
Decebal lucra peste program. Îşi bătea capul sărăcuţul, că a doua zi trebuia să fie gata ziarul şi avea foarte multe de făcut.
Ce face românul când are mult de muncă? Dă petrecere!!! Îl chem pe tovarăşul Cărniţă, bun păhărist, şi-i expun problema.”Uăi, bani din pula, ţigări mai ioc, dar am nişte şampanii de rup gura târgului.”
Ne-a durut pe noi la cucuruz că erau trecute pe dânsele mesaje porcoase şi nume de firme şi că a doua zi trebuiau să ajungă la beneficiari. Pe gâtlej s-au dus. Nu toate, doar două.
Doi sărbătoriţi au rămas fără şampanie. Dar cum era anul nou şi atâţi oameni sărbătoresc şi se simt sărbătoriţi, am considerat că nu-i bai dacă doi dintre ei nu beau şampanie cu mesaje pe dânsa.
Am marturisit domnule B.
Nu, nu am plecat de la firma pentru că nu puteam trăi cu mustrările acestea, ci pentru că dădeai banii când lua bunica pensia. Odihneasca-se-n pace.

Bucătarul lui peşte

Astăzi am îmbrăcat straiele de bucătar, cele cu “Kiss the Cook”.
Mai jos aveti reţeta mea preferată, azi inventată.
Pasul 1
Înainte de dressingul bucatarului, se dă o fugă şi se cumpără un somn. La 6-7 kg. Neapărat viu.
Pasul 2
Îi spui vânzătorului să ţi-l dea pe “ăl’ de se zbate ‘colo”. Vânzătorul se va chinui să ţi-l dea, încercând să te convingă să-l iei pe ăla “de stă cuminte acolo”. Răspunsul tău va fi “e bolnav! pe ăl de se zbate îl vreau!”.
Pasul 3
Procedeul prinderii şi punerii în plasă e lăsat pe mâna angajatului. Dacă nu îi sare de 2 ori din mână se alege altul. Se repetă secţiunea sus amintită până sunt îndeplinite condiţiile de prospeţime.
Pasul 4
Se face panaramă cu el în tot Picul ca să vadă lumea că ţi-ai luat somn viu. Drumul până la casă se face pe la raionul de condimente, unde vei specifica cu toată sinceritatea pe care o poţi mima că doar ce ai venit de la pescuit şi vrei să ştii ce condimente îţi trebuiesc pentru animalul prins.
Pasul 5
Se scapă somnul pe jos şi se lasă să se zbată aproximativ 2-3 minute, timp în care ţipi tuturor care se apropie “NU! Atentie!! Muşcă!!!”. Îl iei, îl bagi în plasă.
Pasul 6
Ajuns la casă, faci panaramă. Eticheta cu codul de bare este în aceeaşi plasă în care ai şi peştele. La fundul plasei. Trebuie scos animalul. Îl scoţi, îl pui pe casa de marcat şi ai grijă să înceapă să se zbată.
O rogi pe angajata de la casierie să te ajute să-l iei de pe jos.
Pasul 7
Plăteşti, pleci, ajungi acasă.
Pasul 8
Îl scoţi şi îl pui in chiuvetă. Automat dai drumul la apă. Când animalul simte apă, începe să dea din coadă. Opreşti apa, cureţi faianţa şi gresia.

Mi-a dat cineva un sfat: “Loveşte-l cu ciocanul în cap! Îl ameţeşti şi faci ce vrei din el”.

Pasul 9
Loveşti animalul cu ciocanul în cap. Capul nu se sparge. Insistă. Te vei lăsa păgubaş. Nu se sparge.
Pasul 10
Îl muţi pe masă. Mare grijă! Solniţa, borcanul cu piper, pâinea, trebuiesc neapărat puse pe aceeaşi masă pe care pui peştele.
Pasul 11
Bagi cuţitul în el. De preferat cât mai aproape de cap. Nu, n-are gât. Animalul îţi pregăteşte o surpriză “neaşteptată”. Începe să se zbată. Dărâmă tot, sare, piper, murdăreşte pâinea cu sânge.
Pasul 12
Te uiţi liniştit şi râzi.
Pasul 13
Tranşarea trebuie să recurgă normal. Se taie, se scoate interiorul
Pasul 14
Se spală gresia, faianţa, solniţa, pâinea, şorţul cu “Kiss the Cook”, cuţitul, mobila.
Pasul 15
După ce îi luaţi pulsul şi vă notaţi ora decesului, se poate pregăti şi eventual prepara.

Gin

Ea: Aş dori şi eu 50 de gin tonic şi un Schweppes