Scutul mă cam nelinişteşte

Pe mine discuţiile privitoare amplasarea unui scut antirachetă de către o naţiune de peste ocean pe teritoriul ţării în care locuiesc mă cam nelinişteşte. Însă, în acelaşi timp, îmi şi confirmă impresia pe care o am despre ţărişoara aceasta. România e o curvă condusă de pupincurişti.
Dacă mâine parchează nea’ Obama Air Force One-ul în România şi doreşte să propună preşedintelui ţării să-şi depoziteze căcatul din America în curtea Palatului Parlamentului, pentru că nu prea mai au loc prin ţară şi mai şi pute ca dracu’, sunt 80% sigur că îi va fi aprobată cererea fără prea mari străduinţe.
Scutul respectiv foloseste la un anumit lucru. Protejarea trupelor americane în cazul în care acestea se vor afla pe teritoriul ţării noastre de atacurile Iranului.
În cazul unor atacuri iraniene asupra SUA, mă întreb, oare ce vor ataca? Trupele aflate pe teritoriul american, sau trupele americane aflate pe teritoriul european, care sunt la o aruncătură de băţ?

Angajatii de la Urban sunt năstruşnici rău

Explicaţie: Blocul în care locuiesc are o mică problemă. Pentru a intra sau a ieşi din parcarea acestuia, trebuie să străbaţi aceeaşi străduţă. Nu există alternativă, îţi este imposibil să scoţi maşina la oraş sau să o aduci acasă folosind o altă străduţă.

Într-o dimineaţa, ca în oricare altă dimineaţă, mă pregătesc să plec la muncă. Dezăpezesc Grăsuţa, fac călduţ în interior, îmi înfig cd-ul cu rock zbuciumat şi mă pregătesc să pornesc la drum. Bine, faptul că muncesc la doi paşi de casă şi că ajung la muncă mai repede pe jos decât cu maşina, e un lucru irelevant în momentul acesta.

Pornesc pe străduţa care mă scoate în lume, (repet, singura străduţă care poate face acest lucru) şi mă trezesc cu maşina băieţilor de la Urban trasă de-a curmezişul pe străduţa care mă scoate în lume. Mă scarpin eu în cap, mă scarpin şi prin alte zone, mai ascunse ochiului privitor, nimic. Bascula de la Urban tot de-a curmezişul.
Acum, în spate n-o mai puteam lua că se făcuse deja coloană şi eu eram vârf de săgeată. Mă uit la vecinul din spate, dau din umeri, el se uită la mine şi se scobeşte în nas nerăbdător.

Mă uit la doi băieţi de la Urban, priponiţi într-o lopată. Ei încep să râdă.
- Hăhă, nu mai mutăm maşina de-aici, am rămas înzăpeziţi şi-am şi lovit o maşină. Hăhă.
- Păi ce propuneţi să facem?
- Ieşiţi pe altă parte, că pe-aici mai durează.
(M-am uitat la maşină, nu era înfundată cu nici o roată, părea totul în regulă, nimeni nu încerca să o scoată sau să ia măsuri pentru a o deszăpezi)
- Uai, îţi dau cheile şi te rog frumos să mă scoţi tu. Dacă tu găseşti alt drum, eşti maestru!
- Păi cum, pe la primărie?
- Păi au pus ghivece, ăsta e singurul drum!
Acum urmează conversaţia între cei doi “urbanişti”:
- Hai mă că nu mai putem s-o lăsăm, cică e singurul drum ăsta.
- Bine mă, hai să ne-apucăm s-o scoatem.

Au scrijelit oleacă cu lopata pe la roţi, s-a suit un şofer la volan şi a plecat maşinuţa fără nici o problemă.

De ce şedea măgăoaia de-andoaselea, nu pot să înţeleg. De ce nu o muta nimeni, este un mister şi mai mare. Dacă vecinul cu maşina lovită a aflat cine i-a lovit-o, nu mă interesează deloc.
Cel mai mult m-a deranjat atitudinea degajată şi cu durere-n pantofi a angajaţilor.

Vor urma, odată cu topirea zăpezii, poze cu angajaţii de la urban care freacă menta toată ziua pe banca din faţa locului meu de muncă şi cu angajaţii de la urban, un angajat şi o angajată, care se angajau într-un pupat pe o bancă în parc, de ziceai că-s porumbei, nu gunoieri.

Educaţia sexuală, misterul şcolilor româneşti

Când era Ficăţel elev, se întâmpla, cam odata pe lună, să vină nişte tanti cam “nefe” şi să ne povestească lucruri legate de educaţia sexuală. Ficăţel era bucuros nevoie mare pentru că nu era nevoit să asiste la ora plictisitoare ce se desfăşura în acel moment.

Cele două tanti vorbeau, în principal despre două lucruri:
- dacă nu porţi căciuliţă, faci sex şi eşti băieţel, ţi se umflă puţa, îţi apar bubiţe, te mănâncă cocoşelul, etc;
- dacă nu poartă bărbatul căciuliţă sau dacă nu iei pastiluţe şi eşti fetiţă, îţi curg substanţe dubioase din păsărică, te mănâncă ciocârlia, poţi să ai o secreţie uriaşă, ce se dezvoltă în vreo 9 luni, etc;

Prelegerile doamnelor experte în “educaţie sexuală”, erau cam în dorul lelii şi acompaniate de împărţirea pliantelor cu informaţii despre tot felul de boli, cu imagini ataşate, cărora, sincer, chiar nu aş fi simţit vreodată nevoia să le văd manifestările, exemplificate pe un corp uman.

Îmi dau seama că se cheltuiau, anual, sume uriaşe pe orele acestea.
Eu am înţeles de prima oară lucrurile acestea şi le şi ştiam în mare înainte să îmi explice ele lucrurile acestea. Nu înţeleg de ce simţeau doamnele respective să ne repete acest lucru la fiecare întâlnire. Până la urmă, unde era educaţia? De ce nu ni se explica unde este punctul G? De ce nu învăţau duduile că nu este mişto să muşte cocoşelul unui bărbat şi o lăsau să înveţe lucrul acesta la primul act sexual oral, după ce auzea printre dinţi un “‘tu-ţi morţii mă-tii, nu muşca” de la partener? De ce nu ni se spunea că femeile pot avea orgasm multiplu sau cum putem face femeile să aibă orgasm multiplu? Ar fi mult mai bine dacă s-ar învăţa lucrurile acestea din şcoală.

Nu mă înţelegeţi greşit, mintea mea bolnavă nu se gândeşte la un popor plin de femei maestre în pat, cu toate că este o idee pe care o să o păstrez. Mă refer la lucruri care te ajută în viaţă. Până la urmă, sexul este o activitate de bază în orice societate. Cele mai importante relaţii interumane se bazează pe el. De ce trebuie să învăţăm de la dascălii noştri numai lucrurile rele ce ni se pot întâmpla practicând această activitate? De ce nu aflăm lucrurile bune?

Nu trebuie să investighez prea mult, însă, în legătură cu desfăşurarea orelor de educaţie sexuală (despre care am auzit că reprezintă materie în orar în acest moment), sunt convins că se povestesc exact aceleaşi lucruri. Cum s-o putea gândi cineva că poate capta atenţia unor copii de şcoală primară sau generală repetând aceleaşi lucruri la infinit nu îmi dau seama, dar presupun că nici nu prea interesează pe nimeni.

sursa foto: http://genxxl.com/

Jurnalul lui Fernando – ep 5 – dupe sărbători

Dragă jurnalu-le, astăzi nu v-oi scrie ce fac eu azi pentruca ce fac eu azi e sinplu. Azi stau şi sufăr că mă doare toate.
Totu anceput cu sărbătorile de iarnă. Crăciun, revelion, sărbătorile româneşti, cum se face ele peste tot.
La noi la Pipirig e bucurie mare de sărbătorile ăstea că ne ducem cu colindu şi ne dă oamenii băutură, covrigi şi ceare ei de dat prin bătătură.
Toată distracţia onceput când încercam să car plugul taicămiului să plec cu el cu pluguşorul. Când mo văzut mio zis că ăstai obicei vechi şi că sunt idiot dacă mă duc cu plugu dupe mine. Că râde toţi. Acum doar se cântă.
Am plecat fără plug şi mam întâlnit cu John a lu’ Maria şi cu Arturo, la poartă la nea’ Mihai. Nea Mihai ne văzun poartă şi pentrucă se cinstise oleacă cu niscaiva vin, neo pus săi cântăm. Fericire mare când văzurăm că vrea să neasculte, ne pusărăm pă cântat.
Dădea John pă sistem, de zici că colindaseo viaţă de om întreagă. Ieu eram la partea de percuţie şi beching vocal. Adicălea băteam cu o scândură-n gardu lu nea Mihai şi ziceam când prindeam pauză “PLUGUŞORU’!!!”

Ahâ Ahâ copiii şi fraţi,
Staţi oleacă, nu mâncaţi
Şi cuvântumi ascultaţi!
(aicea intram io)
PLUGUŞORU!!!!!!!

Am plecat să colindăm,
Pe la case să mâncăm,
Pluguşoru românesc
Cu Arturo, John şi Ferni.
PLUGUŞORU!!!!

Lu nea Mihai io plăcut şi neo dat o sticlă de vin şi neo pus sontindem că are treabă.
Acuma, noi după ce băurăm sticla de vin, cu mai mare chef ne pusăm pă cântat. Si fiind pă sistem am băgat versuri din artişti constracaţi în pluguşor. Şi ieşi atât de mişto… Mamă-mamă.
La a treia casă deja cântam “Mam căsătorit”, piesa mea. Că o ştie toţi care ma văzut la televizor şi prinde bine la publicul mascul.
Se facuse ora 9 şi ne gândirăm să mergem şi noi la Revelion. A organizat nea primar frumos la căminu cultural, parca era o cina regeasca. Iera de toate pă mese, ca la palat. Parizer, şvaiţăr, pate de ficat (nu dăla vegetal, dă porc), bere bucegi, ietc, ietc. Iera primaru fericit că o pierdut pesedeul, de nea făcut ăst revelion frumos.
Noi am ajuns şi am început să cântăm. Ăştia când a văzut nea aruncat cu o sticlă de vin. Pesemne că vroia să cinstească lăutarii, însă la lovit pe sărcu Arturon cap. Şi ne supărarăm şi nu mai cântarăm. În ăla careţi aduce mâncarea şin lăutar nu loveşti nici cu o floarea, aşa zice vorba.
Ieu multe nu mai ştiu, că mămbătaşi încă de la nea Mihai. Mia zis John că făcui ceva urât cu căţeaua lu Marin dulgheru şi cică neo dat afară şi lo şi bătut pe Arturo, că ăsta nu mai vroiea să iasă, era leşinat de la sticla de vin din capul dânsului.
Cum ajunsăi acasă nu mai ştiu, dar ştiu că de dimineaţă mă trezii cu taică-miu bătânduma. Dădean mine cantru-n măgar. Aşa dădea. Nu ştiam dece da’ mă durea de parcaş fi ştiut.
Aflai în timp ce dădea că maş fi pişat în găleata cu lapte pentru că tata, în timp ce trosnea pumnii de spinarea mea, zbiera:
- Băăă, teai pişat în găleata cu lapte!!!
Eu îmi amintiii că băui nişte lapte de dimineaţă, să mă trezească din beţie. Da la ce armome avea gura mea-ntrânsa, mi so părut căi gust de bere. Am lăudat vaca, dan gând, că mii frică să vorbesc cu dânsa, de când ompunso pe sormea.
(Avusăi un fleşbeac. Îmi amintiii de mine când ieram io copil. Şi cum şedeam eu prin bătătură şiam văzut vaca că se pişă, am zis căi lapte, ca sub dânsa se făcuse spume albe ca laptele. Şi-am beut. Dar nu iera lapte, era pişat de vacă. Am aflat că m-o bătut sormea şi mi-o zis căs aşa de prost că beau pişat de vacă.)
Acuma aştept să mi să vindece trupul. Că pentru un pişat mio luai ca pentru vro 10. John na venit pi la mine. (Îţ spun doar ţie jurnalule, dar mi-ar place ca John să vie, să mă vaza şi sal văz şi eu pe iel puţin, că mii gându la iel.)

Românul, bun la toate

Dacă mai aveţi dubii în privinţa faptului că românul este bun la toate, aruncaţi un ochi peste lista de mai jos. Pe ejobs ai posibilitatea de a apasa pe link-ul “cei care au aplicat la acest job au mai aplicat si la…”.

La doftor

Acum câteva săptămâni urlam în gura mare că sunt mândrul posesor al unei sănătăţi de invidiat şi că n-am mai trecut pe la doctor pentru a semnala vreo problemă de vreo 6 ani. Uite că m-a lovit boala. Behăieli, scurgeri, fierbinţeli, toate simptomele unei gripe porceşti.
Puţin dezamăgit de imunitatea care m-a ajutat atâţia ani, ajung în cabinetul doctorului meu de familie, o doamnă foarte doamnă, căreia îi place să mă asigure că este numai vina mea de fiecare dată când mă loveşte boală.
- Ia zi, ce ai?
- Behăială, scurgeri din rât, fierbinţeli!
În timpul ăsta îmi dadeam uşor câte o ţoală jos, în timp ce făceam nişte mişcări provocatoare din pelvis.
Se pune doamna doctor pe ascultat la plămânii mei.
- Plămânii sunt în regulă, ia sa ne uităm şi în gât!
- Iai!
(Am rămas surpins să observ că nu se mai foloseşte coada de lingură, ca pe vremea mea, coadă de lingură care nu era sterilizata, cu siguranţă. Acum se folosesc beţişoare sigilate. Ingenios!)
Mă pune să casc şi să spun (ĂĂĂ)
Casc şi mimez eu o interjecţie, a ieşit cam “ĂÎÎÎÎÎÎΔ, dar a fost suficient.
- Vai, tu ai văzut ce-ai în gât?
- Astăzi nu…
- Eşti roşu tăt! Tăt roşu! Îţi dau să iei antibiotice, vitamina C cu propolis, picături de nas.
- De-alea nu-mi scrieţi pe bileţel că nu le suport.
Scrie bileţelul cu toate medicamentele pe care trebuia să le cumpăr, două au intrat pe reţetă şi două pe lângă. Că cică nu se compensează ceaiul…
- Acum, tu ştii de la ce te-ai infectat, nu?
- Nu prea…
- Păi tu mergi aşa, cu capul dezvelit?
- Păi aşa am mers mereu.
- Nu e bine. Ia zi, fumezi?
- Cam da. De vreo două zile le-am mai rărit, de la durerea în gât mă chinuiesc foarte rău să fumez. Am încercat metolate.
- Ar trebui să le laşi de tot, nu sunt bune.
- Am încercat, n-a mers.
- Tu trebuie să vrei, nu să încerci.
- Aşa o fi. Mulţumesc, ziua buna.

Fericit că n-am ştiu eu ce gripe contagioase, însă puţin înjosit de cicăleala făcută de doamna doctor, mi-am cumpărat medicamentele de pe reţetă şi bileţel, iar acum încep să mă simt mai bine. Sper să nu mai ajung pe la dânsa foarte curând.

Realitatea Realităţii

Astăzi am auzit la Realitatea TV o pildă care mi-a zguduit imaginea pe care o aveam până în acest moment despre o acţiune pe care o întreprindem regulat, cumpărăturile. Nu ştiu cine face textele fătucii care făcea astăzi un reportaj printre rafturile unui magazin, însă astăzi a spus un mare adevăr:
“Cu cât petreceţi mai mult timp la cumpărături, cu atât veţi cumpăra ceva!”

De ce mi se par sărbătorile un mare fâs

Dintr-un motiv sau altul, sărbătorile mă cam morocănoşesc. Să vorbim puţin despre lucrurile care mi se par penibile şi de prost gust în preajma acestor momente pline de însemnătate pentru poporul român:

mesajele – ce regulă biblică spune că un mesaj plin de gânduri bune trebuie sa fie kilometric şi să conţină anumite cuvinte clişeice, cum ar fi: lumină, gânduri, etc? Ce înseamnă până la urmă „fie ca lumina sărbătorilor să vă aducă…”. Ce naiba îmi poate aduce lumina? De ce nu îmi doriţi de-a dreptul „fie ca tu să fii sănătos şi fericit…”? Îmi imaginez că cei care au inventat mesajele de genul ăsta, au amestecat într-o căciulă bileţele care conţineau cuvintele „sănătate”, „fericire”, “noroc”, “bani”, “urez”, “lumină”, „sărbătoare”, „sfântă”, după care le-au extras şi le-au pus pe hârtie pentru a realiza magicele urări.
telefoanele – ştiţi chestia cu sunatul cuiva la ora 00.05 în noaptea de Revelion? Chiar nu ne-am dat seama, de câţiva ani, că acest lucru nu funcţionează niciodată? Îmi şi imaginez angajaţii unei reţele de telefonie mobilă, adunaţi în jurul unui ecran după ora 00.00, stând şi râzând la datele care se desfăşoară cu repeziciune: „Iar încearcă idioţii să deie telefoane…” Ai mai multe şanse să vii să-mi spui urările în faţă, decât să reuşeşti să mă suni…
traficul şi îmbulzeala – exact în perioada asta şi-a amintit toată lumea că trebuie să cumpere făină şi ulei. Înţeleg să fie cozi la carmangerie şi la cofetărie. Dar sunt cozi peste tot. Majoritatea lucrurilor care se cumpără în această perioadă puteau fi cumpărate lejer cu vreo lună sau chiar două în urmă.
colindătorii – dacă trăiam într-un sătuc izolat, în care ne păstrăm tradiţiile şi obiceiurile, înţelegeam să vină colindătorii. Aici mă trezesc la uşă cu trei mucoşi, dintre care doi sunt ţigani. Ei care cântă un colind învăţat pe de rost în timp ce-mi flutură în faţa ochilor un băţ cu flori pe el. Eu oricum văd în Crăciun motiv de băută şi mâncat cârnaţi. De ce îşi fac colindătorii impresia că mă bucur când îi văd?
popa – ei bine, popa nu este un simplu colindător. El este „the one”. Colindătorul colindătorilor. Un fel de Godfather al colindului. El este mai presus de lege, de orice. El nu cere voie. El se pune pe cântat şi-ţi intră în casă. Nici un „pot să intru”, nimic. El intră direct. Dar cine mama mă-sii îi permite să-mi încalce proprietatea. N-am auzit de vreun popă bătut şi arestat pentru încălcarea proprietăţii, dar încă mai e timp.

Pentru a termina într-o manieră mai „creştină”, vă doresc tuturor un Crăciun fericit şi un an nou mai bun.

Zgârietura la români

Acum cateva zile am avut un incident oarecum nefericit în trafic, mai exact, am atins maşina unui alt participant la trafic. Vina a fost bineînţeles a celuilalt, pentru că a stat în calea nebunului. Daunele lui: un stop spart, daunele mele, portiera puţin înfundată şi bandoul smuls. A doua zi, la constatare, nenea de la asigurări îmi spune “vă costă vreo 500 de lei să o reparaţi…”. Eu i-am zis “hăhăhă, păi nici nu mi-a trecut prin gând să o repar”. „Ei, e cam urâtă aşa, ar trebui să o reparaţi”. Bandoul l-am lipit, am observat că vopseaua n-a fost zgâriată, am trecut peste, fără să dai nici un leu la vreun service. În concepţia mea de ruptă din soare, nu văd de ce aş da bani pentru a repara o chestie atât de minoră. Adică, dacă mă uit în oglindă, aş putea repara ceva la mine mai degrabă. Puţin chit pe chelie, niste şmilgher pe burtă, etc.
Până la urmă de unde obsesia asta cu “nici o zgârietură”?
Aţi observat ce afectaţii sunt unii homo sapiens pentru că au o zgârietură pe maşina? Păi dacă aveau de gând să-şi păstreze autovehiculul în starea iniţială, de ce naiba îl mai conduc? Să-l lase în garaj, ca sunt şanse mai slabe să-l zgârie.
Ameninţările privitoare la zgârierea maşinii mi se par puerile. „Băi, îţi găseşti maşina zgâriată”. Aşa, şi? Care e treaba cu zgârietura? Înţeleg ameninţarea dacă îmi spui că-mi iei roţile, asta ar fi nasol. Dar cu ce afectează o zgârietură armonia din viaţa mea?
N-am auzit pe nimeni să spună că a găsit zgâriat un lucru mai de preţ decât maşina. Aş înţelege situaţia atât de “gravă” dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune cu ochii în lacrimi „Uăi, să vezi ce-am păţit ieri. Am ajuns acasă şi mi-am găsit nevasta zgâriată. Degetul inelar, de la tăiat cartofi. Ce ma fac?”

Sunt un anonim celebru

Azi am navigat pe unul din forumurile preferate şi am fost extraordinar de surprins să descopăr, la rubrica de bancuri, o chestie pe care o scrisesem cu ceva timp în urmă. Este vorba despre postarea aceasta. Pe deoparte sunt mândru să văd că îi place cuiva ceea ce scriu, însă sunt total dezamăgit să văd la sursă scris “primit pe mail”. Nu înţeleg de ce ai trimite un lucru pe mail şi ţi l-ai însuşi ca fiind al tău. Nu este foarte greu să fie specificată sursa. Problema nu se pune din cauza traficului de pe blog, ci din cauza imaginii pe care am vrut să o dezvolt acestui blog. De obicei, când citeşti unele articole de pe un blog, nu îţi dă prin minte să vezi şi data la care a fost scris acel articol, pentru că mi se pare normal să nu te intereseze. Însă, dacă vezi acel articol pe un blog mai mare decât cel pe care l-ai citit prima oară, automat, pe primul îl cataloghezi ca furăcios.
Pentru a vă face o idee despre cât de furat a fost acest articol, puteţi vedea rezultatul căutării pe google după prima propoziţie a acestuia aici. Cateva pagini bune în care absolut nimeni nu s-a gândit sa caute o sursa a acelui articol.
Acest lucru este altă dovadă a naivităţii şi prostiei mele, de a nu pune foarte mult accentul pe protejarea articolelor, însă voi face mult mai temeinic acest lucru de acum înainte.