Prietenii mei, cerşetorii

Nu înţeleg unii cerşetori. Nu vreau să spun că nu înţeleg motivul pentru care cerşesc, ci pur şi simplu nu îi înţeleg. Decât pe cei tineri. Dacă au peste 40 de ani, deja nu mai înţeleg ce spun. Tot ce aud din gura lor este:
- Hăbăăăggggg aagggg, hrrrrrăăăă, un leu…
Înţeleg că sunt săraci şi n-au cu ce, dar dacă ar vorbi, poate s-ar face înţeleşi. Nu mă refer la cerşetori cu probleme de exprimare. Cerşetori normali, sanatoşi, zvelţi, dar nu se pot exprima. Îşi pot plimba cururile două ore, imbrăcaţi gros, la 40 de grade Celsiul, în jurul unei pieţe, în timp ce sorb dintr-o vodcă, dar nu pot cere bani.
Mai sunt şi cei din extrema opusă, care cer foarte frumos:
- Bună ziua, am soţia bolnavă, copiii sunt mici, n-aveţi să mă ajutaţi şi pe mine?
Îi refuz şi pe ei pentru simplul motiv că mă fac să-mi pierd vremea. Sunt bine îmbrăcaţi şi am impresia că doresc să întrebe unde este o anumită instituţie. Dacă puteţi vorbi aşa frumos, de ce nu munciţi??? Puteţi fi purtatori de cuvânt pentru preşedinte, dar nu vă place munca…
Cel mai bine mă înţeleg cu ăia mici. Mie îmi plac copiii. Singurul lucru pe care trebuie să-l îndeplinească un copil cerşetor, pentru a sustrage o monedă strălucitoare din buzunarele mele prăfuite, este să nu fie ţigan. Îmi plac copiii şi ei mă plac pe mine. Dacă mă bagi în mijlocul unei mulţimi formată din vreo 3000 de persoane şi laşi un cerşetor copil în exteriorul acesteia, el îşi va face loc printre mulţime şi mă va găsi fără nici cea mai mică ezitare. Mai mereu merg pe stradă cu câte doi ţigănuşi după mine care mă roagă frumos să le dau bani şi ţigări.